Category Archives: Cutia cu fotografii.

Ierbar, insectar si dictionar. De oameni si de locuri.

Pateu de fenicul cu ciuperci. De post

Gasiti reteta aici.

Anunțuri

Mila colectiva: bizar de selectiva

Pana la transferul complet al continutului acestui blog, iata o noua postare aici.

Sparanghel cu sos de unt si lamaie

Va spuneam acum cateva zile ca am de gand sa testez cateva dintre sosurile Knorr pentru bucatari  – am inceput cu sosul de unt si lamaie, pe care l-am folosit pentru niste sparanghel servit alaturi de creveti trasi la tigaie.

Impresii: usor de pregatit, conform instructiunilor de pe ambalaj – in 2 minute a fost gata.  La capitolul gust, OK insa a avut nevoie de imbunatatiri.  I-am adaugat lamaie si piper negru, pana cand mi s-a parut multumitor.  As fi putut sa il servesc si cu niste pui la gratar – in cazul asta, i-ar mai fi fost de folos si cateva capere.

Muffins cu fructe de padure

Pe 8 decembrie eram invitata la Christmas Dinner cu Electrolux, la Club Cortina – in acelasi loc in care ne-am bucatarit intre prieteni acum ceva vreme.  Se pare ca a fost foarte frumos – spun ‘se pare’ pentru ca eu nu am mai ajuns din motive de viroze majore prin casa.  Snif! Snif! Asta e, n-ai ce-i face: a woman needs to do what a woman needs to do si asta include playing Florence Nightingale.

Cu toate astea, am pregatit si eu – ca si toti cei invitati – doua tavi de muffins, care au fost daruite ulterior unor copii defavorizati.  Si pentru ca muffinshii astia au iesit frumosi si gustosi, va ofer si voua reteta.

Ingrediente

(pentru o tava de 12 muffins)

175ml lapte

115 ml ulei

1 ou batut bine

200g  faina

125g zahar

3 lingurite praf de copt

1 lingurita sare

225g fructe de padure (eu am folosit din cele congelate, in amestec – zmeura, mure si afine)

Preincalzeste cuptorul la 200 grade Celsius.  Unge cu putin unt sau ulei formele dintr-o tava de muffins.

Intr-un castron, bate bine laptele, uleiul si oul.  Adauga faina, zaharul, praful de copt si sarea – toate deodata.  Amesteca doar cat sa incorporezi faina – nu trebuie sa amesteci prea mult, chiar daca aluatul mai are mici cocoloase.  Pune acum in castron si fructele de padure si amesteca cat este strict necesar.

Umple formele de muffin pe trei-sferturi.  Da la cuptor si coace pana cand sunt aurii, cam 15 – 20 minute. De indata ce ai scos tava din cuptor, scoate si prajiturile din forme si lasa-le sa se racoreasca pe un gratar.  Pudreaza cu zahar si pastreaza intr-o cutie cu capac.

Acuma va intreb eu pe voi: nu=i asa ca sunt simpatici, asa rozalii cum au iesit?

 

Bloggers’ Night Out: Loft, lounge si alte lamuriri

Recent, s-a redeschis sezonul la bloggers night out.  Dupa cum o stiti pe Zana, (care aime la bonne chere si compania de acelasi soi), ea a spus ‘da’ cu entuziasm cinei la una dintre cele mai clamate adrese gastronomice ale momentului bucurestean: Loft.  Conciliabulul culinar i-a intrunit, de aceasta data, pe Florin, Mazi, Madalin, Elena, Ana, Anca si Lavinia.  Din pacate, Monica  – rapusa de virusul sezonului – nu ni s-a alaturat.

Loft e plasat intr-una dintre aripile frumoasei cladiri de caramida rosie a Metropolis Center (va sa zica se poate si recuperare civilizata a cladirilor vechi in Capitala bezmetica), in apropiere de intersectia lui Iancu de Hunedoara cu Dorobanti.  Si nu e doar Loft, mai e si lounge pe deasupra.  In traducere pentru bosorogii de varsta mea, o combinatie de restaurant si club. Nu, draga, nu club de bridge sau de aeromodele, club… din ala cu muzica live, lumini ceva mai acute si fotolii ample pe langa masute joase, pline cu bauturi abracadabrante.

Spatiul e tratat ingenios – faptul ca a fost impartit intr-o arie centrala joasa si o zona de dining ‘suspendata’ echilibreaza tavanul foarte inalt al fostei tipografii.  Pe peretele de vis-a-vis de bar sunt proiectate fragmente de filme alb-negru, in timp ce mobilierul si decorul meselor au linii curate, minimale.

Imediat dupa aterizarea la Loft, am fost alimentata cu un Aperol Spritz – usor, racoritor, deschizator de pohta.  Mi-am bagat nasul si intr-un Martini Royal din vecinatate – la fel de bun: acrisor si aducator de nostalgie varatica.

Pe masura ce grupul nostru se aduna, ieseau la iveala si aparatele foto, care mai de care mai sofisticate.  Asa cum zice o veche balada: oriunde bloggeri flamanzi vei numara, blitzurile vor scapara. Ma rog, in cazul asta a fost mai dificil, iar pozele noastre mai movulii, din motive de lumini de … lounge.

Dupa un sorbet de Jagermeister si cateva painici cu unt (cred ca e prima oara cand  – in Romania – vad untul adus la masa la o temperatura corecta), am trecut la meniu.  Un meniu luminos, la propriu si la figurat.  Diferitele preparate au imprumutat titluri de filme  – referintele sunt bine alese, uneori cu umor fin.  Iar meniul, in ansamblul sau, este echilibrat si generos,fara a fi pestrit.

Pentru inceput, eu am ales ‘Abbys’ – crab de Atlantic in stil mimosa.  A fost delicat, aerisit si suculent.  Comesenii au ciugulit si ei: care o supa de ceapa frantuzeasca (‘Mother of Tears’), care un tartar de somon cu sos Gravelax si blinis (‘Dr. Zhivago’), care un ficat de rata confiat cu paine prajita si dulceata de fructe (‘The Dreamers’).  Pe acesta din urma l-am gustat si eu – delicios balans cu gustul acrisor al dulcetii.

Sa nu uit vinurile: Golem alb si rosu de la Crama Basilescu.  Despre cel alb, cupaj de feteasca alba, riesling si chardonnay, va pot spune ca m-a surprins.  Atat prin continutul de alcool relativ ridicat (13.4%), cat mai ales prin aciditatea placuta si subtextul usor citric, extrem de proaspat.

Dupa conversatie placuta si multe fotografii prin farfuriile personale si ale celorlalti, a urmat felul principal.  Pentru mine, ‘Leon: the Professsional’ – scoici St. Jacques in sos alb cu tarhon, alaturi de legume primavaratice.  Acordul a fost armonios: scoicile erau a point, sosul fin, cu o aroma de tarhon lipsita de agresivitate, iar legumele crocante.  Din nou, am explorat in vecinatati si am dat peste urmatoarele: un risotto cremos cu somon si feta, filet de biban de mare cu piure de cartofi dulci sau filet de turbot cu foie gras si piure cu trufe (o compozitie exemplara, pentru care m-as intoarce zilnic la Loft).  Printre farfuriile noastre se ratacisera si niste boluri cu cartofi prajiti si piure cu trufe.  Ambele, pe cat de clasice, pe atat de reusite.  In special piureul cu trufe risca sa provoace dependenta, daca nu este consumat cu moderatie.

Undeva, printre felurile de mancare am fost salutati si de catre chef-ul en titre, Samuel LeTorrillec, care ne-a povestit cate ceva despre conceptul sau, despre originea si prospetimea absoluta a ingredientelor pe care le foloseste si despre experientele sale anterioare, intre care notabila este perioada petrecuta la faimosul si centenarul restaurant parizian La Tour D’Argent.

And for the sweet bit, pe care sunt sigura ca o asteptati cu fireasca trepidatie, iata ce am ales si am cam degustat de-a valma: creme brulee (‘All About Eve’ … and more, as adauga eu), un superb moelleux au chocolat (‘Heat’, bineinteles) si un trio de sorbet-uri cu fructe racoritor si nicidecum lesinator de dulce, pe drept botezat ‘Life Is Beautiful’.

Una peste alta, o seara extrem de interesanta, o cina reusita, cu un serviciu impecabil, intr-o companie  si un ‘decor’ cosmopolit. Fortata de programul de a doua zi, mi-am facut iesirea destul de devreme (inteleg ca seara s-a prelungit in mod rusinos de placut pentru alti participanti) si am parasit Loft-ul exact cand atmosfera de lounge se incingea.

Zgribulindu-ma in gulerul mantoului pentru cei cativa pasi pana la statia de taxi, am dat nas in nas cu Bucurestiul, asa cum il stim: cativa cersetori care scormoneau in cosurile de gunoi, cateva hartii batute de vant de-a latul strazii. Paranteza mea de loft si lounge se incheiase.

Asta e pentru tine, tata

Astazi am sa fac un lucru care nu imi sta in fire.  Am sa vorbesc, intr-un fel, despre tata.  Poate ca blogul asta nu e cel mai fericit loc pentru asa ceva – printre retete de supa, recomandari de modele de pantofi si povestiri despre bunici disparute, un discurs precum cel de mai jos ar putea parea deplasat.  Insa, in fond si la urma urmei, asta sunt eu, iar el – Tudor Vornicu – a fost tatal meu.

O fac si pentru ca astazi am vorbit, cu ochelarii pe nas si cu ochi umezi, la festivitatile de inceput de an ale Scolii de Televiziune ‘Tudor Vornicu’.  M-am bucurat, pentru ca viitorii cursanti s-au aratat suficient de interesati de viitoarea lor cariera, incat sa participe in numar mare la aceste festivitati.  Sunt sigura ca majoritatea dintre ei nu prea stiu cine a fost Tudor Vornicu.  Sper ca, pe parcursul anului de studiu, sa afle cate ceva despre el.

Fara alte comentarii, asta am avut de spus:

Un faimos si recent disparut, Steve Jobs, spunea despre televiziune: ‘Cred ca a adus intreaga lume mai aproape si va continua sa o faca.  Exista aspecte negative ale oricarui lucru; exista consecinte nedorite ale fiecarui lucru.  Cea mai coroziva tehnologie pe care o cunosc se numeste ‘televiziune’ – insa, in acelasi timp, televiziunea de buna calitate este magnifica’.

Opinia lui Jobs nu este singulara – sunt multe minti luminate care au ceva de impartit cu televiziunea.  Unii o numesc guma de mestecat pentru ochi, altii o aseamana cu un anestezic pentru durerile intregii omeniri.  Asadar, sa fim sinceri : televiziunea, asa cum este ea oferita publicului in zilele noastre, acopera un intreg spectru, mergand de la abjectie si ajungand la superba implicare si rafinament.

In special in Romania, unde – precum o oglinda a derutei sociale, politice si economice din ultimii 20 de ani – televiziunea s-a costumat in cele mai pestrite si diverse deghizari, este nevoie de o generatie noua si proaspata de adevarati profesionisti in domeniu. 

Din pacate, nu va pot oferi aici invataturi ale tatalui meu, Tudor Vornicu, referitoare la munca si menirea profesionistului de televiziune.  A plecat dintre noi mult prea brusc si prea repede pentru a fi apucat sa-si structureze mostenirea profesionala.  Stiu insa ca o astfel de scoala, excelent dotata si condusa de oameni dedicati si bine pregatiti, i-ar fi umplut sufletul de speranta.

Ceea ce va pot impartasi este bucuria lui vizibila, perfectionismul sau in legatura cu propria profesie.  Tudor Vornicu era consumat de televiziune, in fiecare secunda a vietii sale.  Si mai mult decat atat, era responsabil.  Pentru fiecare fotograma, pentru fiecare cuvant care urma sa fie infatisat marelui sau public.  Marturie pentru acest devotament stau emisiunile realizate de el si echipele, oamenii impreuna cu care a lucrat.

De aceea, ca un ecou al muncii sale de o viata, imi permit sa va indemn in aceasta zi festiva: indrazniti sa fiti cu fiecare clipa mai buni decat sunteti ! Respectati-va publicul si nu faceti compromisuri in ceea ce ii oferiti! Imaginati-va in fiecare clipa  proprii parinti, bunici, copii si prieteni in fata micului ecran.   Nu va sfiiti sa ii contraziceti, prin munca voastra, pe cei care considera ca televiziunea romaneasca nu se poate ridica deasupra propriilor limite si erori.  Si – nu in ultimul rand – nu lasati morcovul celebritatii sa devina mai important decat batul autodisciplinei si profesionalismului incapatanat.

Unii ar putea spune ca tatal meu a facut televiziune in perioada comunista, ca a fost unul dintre chiorii din tara orbilor.  Am sa ii contrazic: fiecare perioada este dificila si restrictiva in felul ei, fiecare clipa isi are propriile sale provocari.  Ceea ce conteaza este  – in ultima instanta – generozitatea spiritului si dragostea fata de ceea ce faci.  Am vazut programe intregi de Revelion creionate in doar cateva ore, am ascultat oameni de televiziune discutand nopti intregi despre un singur minut de emisie. In aceasta meserie, oricat de mare ar fi suportul tehnologic, elementul uman este cel care primeaza.

Tocmai de aceea, vreau sa va felicit pentru ca aveti indrazneala sa imbratisati o asemenea profesiune, sa va dedicati ei.  Vreau sa multumesc celor care si-au amintit si au considerat ca numele lui Tudor Vornicu ar putea aparea pe blazonul acestei scoli si ar putea constitui un indemn, un etalon, o provocare pentru dumneavoastra si pentru generatiile viitoare de absolventi ai Scolii de Televiziune.

In spiritul tatalui meu si al tuturor lucrurilor in care a crezut, am sa inchei cu indemnurile binecunoscute de toti cei care au lucrat cu el: ‘ La munca! Osu’ la treaba!’

Asta e pentru tine, tata!

Mama Dica

Mama Dica, pe numele ei de botez Alecsandrina, a fost bunica mea materna.  Cu toate ca a facut greseala de a se naste la Caracal, era o femeie isteata.  Dica avea suflet mare, piept pe masura si ochi latino – in tinerete i se spunea ca seamana cu steaua filmului mut, Dolores del Rio.

Copila fiind, Dica si-a rupt piciorul jucand ‘ulii si porumbeii’ cu purcelele lui Bibianu – trei fete supraponderale si foarte vesele din vecini, care au cazut gramada peste ea.  Desi era premianta, se lasa uneori influentata de fratii mai mici si mai dati naibii, Anisoara si Bebe. Asa s-a intamplat si atunci cand au taiat la poale toate rochiile mamei lor.  Moda vremii cerea ca fustele sa cada drepte si grele, iar pentru asta se coseau in tiv niste fise de plumb.  Bebe, care a venit cu ipoteza ca in tivuri s-ar afla galbeni stralucitori, s-a oferit sa tina de sase impreuna cu Anisoara.  Inarmata cu o foarfeca, Dica a taiat materialele scumpe, aduse de la Viena ori de la Paris si s-a ales cu o pedeapsa corespunzatoare: a fost rasa in cap de Coana Mare.

Familia s-a mutat la Bucuresti, iar Dica a devenit studenta la chimie.  N-a apucat sa aprofundeze materia, pentru ca s-a indragostit lulea de un chipes aviator.  Dupa interventia salutara a ma-sii, pe Podul Izvor, Dica l-a luat de barbat pe comandorul Ticu si a devenit Gospodina Perfecta.

S-a nascut mama si au venit vremurile grele ale razboiului: refugiu, bombardamente, nebunie.  Ticu lupta undeva in Muntii Tatra, iar Dica fugea in adapostul blocului cu copilul in brate (mare organizatoare de mica, mama o atentiona cu fiecare ocazie ‘mami, ia genta, pia si trage uiu! – in traducere ‘ mami, ia-ti geanta, palaria si trage jaluzeaua!’).

Dupa razboi, alte dezastre.  Ticu a fost azvarlit afara din armata si a ajuns muncitor pe un santier de constructii.  In timpul liber, Dica, Ticu si Coana Mare lipeau pungi de hartie si confectionau curele de ceas pentru o cooperativa cu nume de stindard rosu.  Duminicile si le petreceau in talcioc, vanzand gulerele de blana si bijuterii de familie.  Devenisera ‘bestii burghezo-mosieresti’, cu cei cativa cocosei de aur ascunsi in mecanismul jaluzelei din sufragerie si chiriasi paduchiosi, introdusi cu forta in ‘spatiul locativ excedentar’ al apartamentului lor de patru camere.  Dica ofta, facea torturi din faina de roscove si se perfectiona in croitorie, iar Ticu dormea cu valiza facuta sub pat ‘in caz ca veneau sa-l ridice’.

Dupa cativa ani, Ticu a murit pe neasteptate, iar Dica m-a primit cadou pe mine, ca sa isi ostoiasca durerile din inima.  M-a razgaiat fara limita si mi-a suportat toate magariile.  M-a invatat sa ma port, sa gatesc si sa cos.  M-a alergat cu lingura in jurul mesei din sufragerie si mi-a adus micul dejun la pat  – pana in primii ani de facultate.  Era obsedata de paloarea mea (‘uite-te la tine, esti galbena ca un partz!’) si plina de ziceri cu pronuntat caracter caracalian-interbelic (‘scoate gluma, ca-mi ies ochii!’, ‘n-ai cu ce sa te imbraci? pune-ti rochia de sparangol cu fundul gol’, ‘arati asa bine, nu-ti mai trebuie decat un ceas la brau si o varza acra-n mana’, ‘ce culoarea e asta? culoarea vantului turbat?’, ‘te plictisesti? ia-te cu mainile de fund si sari in sus’ si multe altele).  Se imbraca cu twin set-uri in culori pastel, se parfuma cu Cabochard si purta intotdeauna un sir de perle ivorii la gat.  Parul complet alb era coafat ingrijit si pus in valoare cu nitica eau d’argent.

Cantitatile de legume si fructe carate de Dica in sacose, de la Hala Traian si pana acasa, ar putea constitui  – fara indoiala – un record Guiness. Cand n-a mai putut sa care, sa fiarba rufe in cazan (cu albastreala, bineinteles), sa administreze albastru de metil, piramidon, comprese reci si sa aplice ventuze, sa faca zacusti dulceti, peltele, muraturi si bulioane, sa curete lustre de cristal in apa calduta cu spirt, sa frece tavi de argint cu Tix, sa framante cozonaci, sa stearga copii mici la fund, sa tricoteze si sa transforme rochii si fuste pentru trei generatii de femei, mama Dica mi-a murit in brate, cu un icnet scurt si o privire de caprioara speriata.