Barbatii, vreau sa zic marea majoritate a heterosexualilor (cu exceptiile evidente: cizmarii, vanzatorii de incaltaminte, metrosexualii si cei cu fetisuri) sunt incapabili sa inteleaga fenomenul. Perplexitatea lor se manifesta divers. De la o mormaieli incomprehensibile atunci cand sunt fortati sa participe fizic la expeditiile de cumparaturi si pana la adevarate uragane casnice, toate formele de protest sunt posibile.
De aceea, va propun o provocare. Voi insira aici tot ce imi amintesc despre perechile de pantofi care mi-au marcat existenta, dupa care vom incerca sa gasim un mascul capabil - de dragul stiintei – sa reproduca experimentul.
Prima pereche memorabila era una de sandale albe, cu barete colorate – albastre, rosii, verzi – catre varf. Probabil aveam 5 ani, de unde se poate trage concluzia ca obsesia pentru incaltari are un debut precoce. Sandalele astea se potriveau de minune cu rochia mea tiroleza, rochie care a fost o sursa inepuizabila de belele. Din cauza ei am tremurat vreo douazeci de minute, doar in maiou si chiloti tetra. Era iarna, trebuia sa plecam in vizita, iar eu insistam sa port rochia tiroleza si sandalele albe, in locul mantoului de catifea bleumarin cu guleras alb de voal si a unor banali balerini de lac. Dupa o lunga smiorcaiala si ceva isterii insotite cu faimoasa manevra a datului cu fundul de pamant, am fost sanctionata adecvat: rochia tiroleza si sandalele mi-au fost confiscate si am fost lasata sa imi rumeg revolta in deplina solitudine si pe jumatate despuiata.
Au urmat sabotii din scai. Rosii. Material oribil si sintetic – pervers rezultat al polimerilor academicieni – lucios si usor sifonat. Un fel de surogat de lac. Ei bine, sabotii astia era un fel de Graal al fetelor pre-pubere din anii’ 70. Se cumparau cu mari pile, pe usa din dos a magazinelor de incaltaminte. Cand primeai o pereche (dupa crize de plans si bombaneli insuportabile) erai in al noualea cer. Nici macar nu mai conta ce culoare au sau ca iti fac picioarele sa semene cu niste labe de scafandru daltonist.
Mary Janes din antilopa, de la Kickers. Veneau din strainatate si (o pot recunoaste acum) am dormit incaltata cu ei in seara in care i-am primit. Erau moi. Erau bleu-turcoaz, cu tighele groase din sfoara si talpa de crep. Nu conta ca eram plina de julituri si zgarieturi pe picioare, gratie cataratului in copaci. Cand imi puneam pantofii astia, deveneam ‘domnisoara’.
Sabotii cu talpa din lemn. Pielea supla, aproape matasoasa, de culoarea ciocolatei cu lapte. Talpa goala pe dinauntru ii facea incredibil de usori. Aveam 13 ani, jeans evazati si ie brodata cu flori multicolore. Lumea era a mea! Nu imi mai trebuia decat o inghetata Polar cu vanilie, care sa imi cada din mana si sa pateze splendoarea de saboti. Am plans trei zile si trei nopti, ca-n povesti.
Botinele cognac. Varf patratos, toc retezat. O palida copie a cizmelor de cowboy. Cumparate din primii bani castigati de mine. Le-am pus in picioare in magazinul Guban de pe Calea Victoriei, am mers per pedes pana acasa si le-am dat jos cu tot cu un rand de piele personala. Erau cu un numar prea mici. Am strans din dinti si am indurat, spre deliciul intregii familii, care se aduna ciucure sa asiste la ritualul presarat cu urlete al incaltarii lor. Sfanta Mucenica a Incaltarilor Nepotrivite, asta eram. 
Care fata nu isi aminteste de prima pereche de pantofi a mamei pe care a pus gheara? Ah, sentimentul de pericol pe cand cotrobaiam in sifonierul interzis, in cautarea prazii. Era vorba de niste superbe sandale Bally, cu barete sidefii bej-roz si toc wedge imbracat in pai de orez. Am plecata incaltata cu ele la un rendez vous si m-am intors desculta, cu sandalele in mana. Ma apucase o ploaie torentiala si stiam ca risc pedeapsa capitala in caz ca le desfigurez.
De la Clujana din Lipscani mi-am cumparat ‘stiucile’ : niste derbies din lac negru, cu siret. De botezat, ii botezase bunica, care avea oroare de ei. Foarte masculini, tocmai buni pentru moda anilor ’80. Culori electrice, cercei enormi, mult creion negru la ochi. I-am salvat in ultima secunda din mainile bunica-mii, care vroia sa ii schimbe pe o oala de inox. Lingurarul cu oale ii zarise in vestibul si se indragostise de ei. I-am ascuns. Si – gandindu-ma retrospectiv – bine am facut.
Pantofii mei de mireasa. Ambele perechi. Balerini ivoire stantati cu un model care imita paietele sidefii. I-am primit cadou de la colegii mei de grupa. Unici, speciali ca si ziua in care i-am purtat. Singurul accesoriu care a compensat rochia de mireasa ‘mostenire de familie’, o concesie facuta celor trei generatii de cucoane prezente. Apoi perechea de escarpins din antilopa de culoarea zmeurei. Kitten heel, flori delicate de cires, imprimate pe varful ascutit. Ar fi facut orice glezne sa para perfecte.
De aici incolo, it all goes down in flames, caci nu mai pot tine sirul. Pantofii au devenit consolare, razbunare si compensare. Sursa de incantare si de frustrare. Premiu si pedeapsa. Zeci de cutii, etajere intregi. Buyer’s remorse, here I come! Imelda Marcos, watch out! Primii pasi intr-o pereche de pantofi: fara de pret. Toate hainele la care i-ai putea asorta, intinse pe pat. Nerabdarea cu care astepti zorii zilei in care ii vei purta pentru prima data. Si sentimentul – trecator si intens – ca ai devenit mai frumoasa. Ieri erai Cenusareasa. Azi, esti Dorothy, incaltata cu pantofii cei sclipitori si rosii.
Photos: Pinot&Dita, Laura Mary, Brittney Bush, MissKaren
